Mofturilă

Când e vorba de ciorbică foame nu prea mi-e deloc și-o cam supăr pe bunică… N-am astâmpăr, stare, loc și găsesc o mie și-una de motive să nu-nghit. Mofturele fac întruna că sărmana-a cam albit stăruind pe lângă mine cu câte-un puiuț de bol. Pentru două linguri pline toată ziua-mi dă ocol. Mă tot roagă…

Nu

Nu-i cer dorului să tacă, doar să-și spună mai încet oful fiindcă n-o să-i treacă dacă-l strigă și-i repet c-ar fi timpul să se-adune de pe drumuri, să mai stea și departe de-aste dune de speranțe și să dea timp iar inimii să bată ritmic,fără tresăriri. Nu-i cer decât să-și abată gândul de la răzlețiri…

Fă ceva

Ieşi din rând şi îndrăzneşte să fii altfel de-ţi doreşti să vezi cum îţi înfloreşte zboru-n aripi, să priveşti morile de vânt tomnatic de departe măcinând boabele de frici… Văratic să îţi fie orice gând ce îşi piaptănă lumina vălurită de-ntrebări şi să-ncerci să-ndrepţi tulpina ăstui lujer înspre zări mai senine şi mai blânde… Ieşi…

Gând reflexiv (2)

E scurt fitilul, lumânarea mică şi arderea intensă, mai mereu. De-aceea nu-nţeleg de ce-şi complică unii şi alţii vieţile când greu e şi aşa, fără de vreo zdrobire de trupuri pe-al dreptăţii caldarâm. Hrănesc orgolii mari cu învrăjbire şi “cuceresc” tărâm după tărâm dar în final, la ce le foloseşte? Cu ei, oricum nimic, nimic…

Mami

Eu trebuie să zbor! Crezi că-mi vor creşte Vreodată aripi ? Toţi îmi spun că-s mic, Că nicio ceaţă nu se îmblânzeşte Doar c-o idee… Dacă mă ridic Pe vârfuri de poveşti, văd cum lumina Rodeşte în livezile de gând… Spui că-orice vis ce-şi udă rădăcina Şi stă-n lumina unui soare blând Se împlineşte… Ştiu…

Pe-o prispă de apus

Învăluită-n vânt şi-n efemer Te-aştept rostindu-ţi numele-adorat Din când în când, privirea către cer O-ndrept timid… Nimic nu s-a schimbat De-atâta timp şi simt c-ai hotărât Ca să îţi ceri povestea înapoi… Mi-e-atât de groază şi îmi e urât De noaptea ce-şi aşterne între noi Genunile şi iar ne leagă-n sfori De ne-ntâmplare dar accept…

În dimineața asta

Las vântul părul să mi-l răvășească și gândul să mă ducă unde vrea, în orice colț al lumii, să pășească pe nori dacă-și dorește sau pe-o stea. Azi n-am să-i îngrădesc nicio pornire și-am să mă las așaaa, în voia lui… E liber să se piardă, să admire verdele ierbii, valul albăstrui al bolții-nvolburate de…

Poem melancolic

Mă tem c-o să mă sting în gândul tău, Iubirea mea… De mult nu ne-am strigat… Ne-ncearcă azi părerile de rău Fiindcă atâtea ploi am dezlegat Şi le-am lăsat să cadă peste noi Ca un potop de cântec ruginit… Ni s-a umplut povestea de noroi Iar umbrele de râs s-au veştejit Mai înainte de-a ne…

Poem naiv

I-atâta vreme de când n-am mai stat De vorbă, sub castanul temător Ce ne-ntreba mereu cum s-a-ntâmplat Ca să ne prindă ploaia pe-un covor De gând cu irişi albi, abia-nfloriţi… I-atâta vreme de când nu-ţi mai ştiu Paşii de rouă mari,neliniştiţi Trecând pe-un pod de cântec auriu Ca să-mi dezlege-un curcubeu de nori… De când…

Dezrădăcinate

Notele-au căzut din partitură una după alta… Au căzut fiindcă nicio cheie nu îndură un legatto-atât de prefăcut, falsuri ce-ar putea să le perceapă fără mult efort și un copil și diezi ce nu vor să priceapă că urcușu-i mai mereu febril. Notele-au căzut… Rămasă cheia singură pe-al vieții portativ caută în alt șirag scânteia…

Pe tabla de șah a lumii

Nebunul este vinovat de toate, de pumnul strâns, de pietrele crăpate, de urmele zigzagului prin beznă, de lanțul urii dezlegat de gleznă. Nebunul este vinovat că cerul își mută în septembrie prierul, fiindcă deșartă saci cu nuci de gânduri fără să șteargă cleiul dintre rânduri. Nebunul este veșnic vinovat și el firește, trebuie blamat, mânat…

În sfârşit

Sunt fericită! Lumea e a mea De când îţi ştiu surâsul şi mi-l ştii Aşa cum nu-l mai ştie nimenea… Atâtea anotimpuri aurii S-au scris în calendarul de uimiri Şi-atâtea ploi de frig s-au decojit C-au înflorit irişii din priviri Iar stolul de cuvinte s-a trezit Zburând deasupra unui câmp cu maci… Într-un poem cu…