În dimineața asta

M-am trezit zâmbind sub a ta privire caldă și duioasă… Ești aici,iubire… Ești aici, cu mine,-așa cum am visat și sunt fericită, cu adevărat că te pot atinge, că îți pot vorbi, că pot din nectarul buzelor sorbi, că-ți aud din cuibul brațelor bătând inima și pieptu-a viață fremătând… Dulce-a fost trezirea și de nedescris…

Bizar

Lumina ăstei dimineți e rece, cu irizări de gheață și tăioasă. Cu vântu-n aruncări de spini se-ntrece în carnea zilei prin cămașa roasă. N-am mai văzut-o-așa de îndârjită să nu lase un ghimpe ne-mplântat, să-și vadă tolba de săgeți golită și challenge-ul cu vântul câștigat. Nu știu de ce se războiesc, ce miză au pus…

Cândva

M-ai ajutat să prind cu-o sfoară luna, s-o duc ca pe un zmeu, pe-oriunde-am vrut, să luminez cu ciobul ei laguna albastră unde totul a-nceput să semene intens cu o poveste nemuritoare, să escaladez ca pe un pui de stâncă niște creste de nori ca pe-a lor iarbă să dansez. Am râs cu tine și…

De-o vreme

Nu îți mai luminez spre mine calea… De vrei să vii un far ai să găsești… De vrei să vii pe mări ai să vâslești până atunci când vei zări cărarea cea dreaptă, scânteind sub raza lunii… De vrei să vii o vei urma și-n vis călcând cu talpa goală pe tăciunii aprinși s-ajungi așa…

Pentru c-așa-i firesc

Vioara mea? Poate a-ncărunțit dar are un vibrato mult mai fin, diezi mai calzi și „glasul” definit decât atunci când timp avea puțin pentru legatto-ul de prelungire și-n gându-i doar sincope se scriau, când nu grupa doar note de uimire fiindcă bemolii nu prea-i reuseau… A-ncărunțit vioara mea la tâmple dar săli, prin lume,-abia acum…

Și eu

Am fost frunză… Nu mai sunt… Vânt și ploi nu mai înfrunt, soarelui nu-i mai zâmbesc, bolta nu o mai privesc. Nici măcar nu am doinit… Mult prea repede-a venit toamna cu a ei rugină și m-a doborât în tină. Pași cu droaia m-au călcat. Trupul mi-e fărâmițat… Viață-un strop abia mai am și-s departe…

Tonul face muzica

Când zăvorăști cuvinte vrând ca să nu umbrești pe-un altul,ține minte pe tine te rănești, în tine aduci norii și-i scuturi de furtună, în tine-mprăștii sporii amari de mătrăgună… Spune ce nu-ți convine dar nu pe-un ton înalt, nu întețind suspine și-ngheț în celălalt… Aura Popa,25.10.2017 Sursa foto: Internet

Cu încredere

Când ți se dă în grijă o văpaie faci orișice ca să o ții aprinsă… Cauți în preajmă-ntruna vreascuri, paie ca să n-o vezi în lațul morții prinsă… O aperi de-orice strop, cu îndârjire, atent ești doar la ale ei sclipiri și scormonești jăratecu-n neștire nepermițându-ți flash-uri de-ațipiri… N-o lași o clipă nesupravegheată căci poate-ntregii…

Cu tușul uimirii

Au rămas nescrise filele-n jurnalul întâmplării noastre… Am abandonat mersul pe zăpadă căutând vernalul când un pui de vifor ne-a îndepărtat. L-am lăsat să intre între noi, să pună și mai multă iarnă… Șuerul din glas l-am luat drept cântec sub un ciob de lună ce stătea cu norii clipei la taifas. Îmi e ger…

Până acum

N-a știut bietul tăticu’ că de doarme cu piticu’ „ștampilat” va fi și el cu ruj roșu puțintel. Să îl fi văzut ce față a făcut de dimineață când oglinda-așaaa-nsemnat cu pupici i-a arătat spatele întreg, ce tare a râs de-astă poznă mare a mămicii c-a trezit casa cu-al lui hohotit. N-a știut… Acuma știe ce întruna-mi…

Cu toată ființa

N-am vrut să fiu în drumul tău decât acea lumină-n care-ai sta oricât, fără de timp, fără să te gândești că sunt și alte căi ca să zidești eternitatea, c-ai putea zâmbi putând și altă liniște iubi… N-am vrut să fiu un suflet oarecare ci-acela căutat cu disperare din lume-n lume și din viață-n viață,…

Undeva, cândva, cineva

Undeva, cândva, cineva a lăsat în mine ceva. Ce-a lăsat? Un pârdalnic de dor ce îmi face din suflet cuptor și mă seacă… M-aprinde, mă stinge, mă golește de nori sau mă-mpinge în genuni, mă-nveșmântă-n cascade și din orice uimire mă scade. Nu mai știu când mi-e soare sau lună fiindcă-n mine e veșnic furtună….