Câteodată

Într-o secundă lumea ce-o știai devine alta… Totu-n jur se schimbă și ai confuziei sălbatici cai în voie prin ținutul tău se plimbă. Albul devine gri, gri-ul murdar margini de curcubee-ți molipsește și-agață ploi sărate-n calendar pe care niciun tunet nu le-oprește. Cauți un punct de sprijin și-ți ridici ochii spre cer aproape-ntotdeauna și-ncerci orice…

Pentru totdeauna

Aș vrea să uit nu drumul ce ne-a dus de mână umbrele pe serpentine de suflet, nu ce ele și-au tot spus când lumile din noi erau senine și-ndrăgostite, nu ce am simțit când marea de tandrețe dădea peste, nu visele, nu zbuciumul trăit în anotimpul nostru de poveste ci doar răspântia aceasta-n care n-am…

Ieri

Mi-a fost soarele acasă… Astăzi stă ascuns prin nori și de grija mea nu-i pasă… Nu l-am mai văzut din zori și-i amiaza… Mohorâtă mi-a fost ziua pân-acum, tristă și posomorâtă, cu-ntrebări pe orice drum. Ce îl ține-așaaa departe? De ce oful nu și-l spune? Ce îl face să se poate rece și mi-l indispune?…

Pentru seara asta

Mi-am pregătit ținuta îndelung… Vreau pur și simplu să fiu răpitoare, să strălucesc și-n suflet să-ți ajung, să mă privești zâmbind, cu încântare, să nu poți sta departe o secundă de râsul meu senin, de-al meu parfum, să îți dorești tot timpul să-ți răspundă surâsu-mi la surâsu-ți pe-orice drum… M-am pregătit, iubire… Pentru tine mi-am…

Mereu

Ușa-i întredeschisă… Între noi doar câțiva pași pe care alergând îi fac dusă de-al dragostei șuvoi și mă așez în brațele-ți râzând… Cum mă privești, iubire… Duioșie ca-n ochii tăi eu nu am mai văzut… Emani cu toată ființa gingășie și fericire fiindcă-am apărut în viața ta la timpul potrivit, în clipa potrivită să ne-arate…

Copila aceea

Se arăta mai des… Juca șotron cu pietre colorate,-n colb, pe-asfalt, picta-n nuanțe vii câte un con și lua grădini de visuri cu asalt… Se ascundea sub crengi, dansa în ploi, urca pe garduri și-n cireși de mai, își căuta norocul în trifoi și-ți răspundea cântând când o strigai… Era tot timpul veselă, zglobie, pusă…

Lui

Nu știi inimă să-i spui „nu”… L-ai refuzat vreodată? Să își pună pofta-n cui lui nu i-ai spus niciodată… L-ai chemat, și l-ai chemat… I-ai dorit mereu aproape umbra și i-ai arătat că ce simți nu mai încape, că dă peste, că nu are vreun sfârșit, că mori de dor când departe-i și te doare…

Spune-mi tu

Cum e bine? Să-mi întorn drumul și să-l răsucesc înspre tine sau să-l torn în avene? Mă gândesc ne-ncetat ce aș putea face norii să dispară, să sfârșească vremea rea, iar în suflet să ai vară… Merg pe sfoara-i înainte c-un vulcan în piept și-n gând cu o mare, nu fierbinte ci în clocot, încercând…

Ție

Să-ți fiu iubire cel mai mult aș vrea și ochii să ți-i tulbur cu mirare, cu vise, cu-nserări de catifea, cu înălțări în zbor amețitoare… Să-ți fiu poveste, iarbă de poem ițită într-o liniște vernală, un nod care te trece prin extrem ca să-ți arate-o eră colosală… Să-ți fiu lumină… Niciodată beznă, în nicio-mprejurare suferință…

Din când în când

Ascultă-mi vioara cum râde, cum plânge, cum tace, cum cântă când notele-și strânge în pumnul de umbră, a dor cum vibrează, cum trece octave de munți când visează cumva să te-atingă, cum cade, cum suie a liniștii albă și gri cărăruie, cum pune pătrimi în legato cu ploaia, cu moartea, cu viața să umple odaia…

Ca să (mai) cresc :)

După grădi, somn de voie ar fi trebuit să fie dar la mine anevoie mai venea… Ce bătălie dam cu buna-mi hotărâtă să mă vadă adormit și-ndârjire, Doamne, câtăăăă pe-odorașul ei iubit… Cu greu mă băga-n pătuc și-ncepea a toarce fir de poveste-ntr-un colțuc dar atent la al ei șir nu mă mai lăsam „furat”…

Doar pe tine

De-un veac te chem să vii și m-amăgești c-un “poate mâine” care tooot se duce, cu un „curând” în care pui povești pe cărărui de visuri s-o apuce… De-un ev te-aștept și nu te-arăți nicicum… Torța nădejdii c-o să te-ntâlnesc abia, abia mai pâlpâie acum și tot mai des de umbre mă izbesc… De-o viață-ți…