Departe de lume

Azi, hai să ne vorbim fără cuvinte, cu mâinile, cu ochii… Din priviri să spunem tot ce vrem să țină minte povestea despre-aceste potriviri de inimi care bat să se-ntâlnească și-n niciun gând să nu ne-mpiedicăm de cioturi care-ar vrea să ne oprească pe cioburile lunii să valsăm… Să renunțăm la ele… Nu avem nevoie…

În liniștea serii

Vorbesc cu vinul… Cred că sunt nebună! Și lui îi spun, iubire, despre tine, despre ce simt când suntem împreună, despre vulcanii ce erup în mine când nu te văd, când nu îmi ești aproape… Îi povestesc cum stăm de strâns lipiți în haina duioșiei, că nu-ncape un ac să-l mai strecori, de drag topiți……

Pe-o filă de zăpadă

Ți-aș scrie dar nu știu ce îți spun să nu transpară dorul meu nebun, să nu ghicești că-abia pot fără tine, că mint ca un copil când spun că-s bine. Te-aș întreba de țărmurile noastre, de mare și de valurile-albastre, de far, de lotci, de dig, de pescăruși, de cufundacii veșnic jucăuși, de stele și…

Îți amintești?

Nu te-ndurai să pleci… Făceai spre ușă pași, dar nu plecai… Bătătoreai poteci după poteci până de mâna mea te desprindeai și nu știai, iubire, cum să faci timpul să treacă iute ca-napoi să vii curând, în flori să mă îmbraci și să mă scalzi în de săruturi ploi. Vrăjiți unul de altul mai eram……

Nimeni

Nimeni nu-i un oarecare toată viața… Când și când nemaipomenitul sare ca un ied pe câte-un rând de trăire și-l arată altfel, extraordinar… Nimeni nu e viața toată numai mare… E și far e și țărm, e și maree, e și scoică, e și-abis, e și vânt, și odisee, și infern, și paradis. Nimeni nu-i…

În tabloul zilei

Ea nu mai e, el nu mai e la fel… În el e ea torent, în ea e el… Se umplu unul pe-altul, la refuz dar fiecare dintr-un unghi obtuz privește spre-a lor lume, răvășită și n-o mai văd nicicum tămăduită… Ea-i pune pe becari, el pe diezi… El strânge nopți sub pleoape, ea amiezi…

Niciodată

Iubirea nu te-ntreabă dacă poate să-ți intre-n suflet… Nu bate la ușă… Nu anii de pe umeri ți-i socoate când caută mâinii tale o mănușă ci potrivirea ei pe orice deget… Nu calculează… Riscă pe-orice drum și urcă munți de visuri fără preget să pună bucuria în album… E curgere-n aval de interdicții, e abundență…

Tu, iubire

Până la sfârșit în pieptul meu ai să bați… Mă vei trezi mereu… Fără tine nu pot să zâmbesc. Doar exist, ca umbră… Nu trăiesc… Ard în vreascuri ude de cuvânt și pe strune de neliniști cânt… Chiar dac-ai s-aduci numai ninsori și-am să văd numai de gheață flori n-o să vreau departe să îmi…

În liniștea noastră

Ne-ntâlnim tot mai rar… După fluturi alergi să-i pozezi lângă mare și pe valuri tot mergi. Ne rămâne povestea doar cu pagini de dor dureros după-atingeri, nesfârșit după zbor… Prinși în larma plecării nu vedem, n-auzim cum se tânguie zarea fiindcă n-o mai privim mână-n mână, iubire, cum se tânguie ploi că lăsăm ziduri oarbe…

Din seria pozne (3)

Ca să am ce ține minte nefăcute-am tot făcut… Niciodată prea cuminte copilaș n-am fost… Știut e că nici nu se prea poate când ai genă de ștrengar. Și-ai mei le-au făcut pe toate… Prea departe mult nu sar. 🙂 Astăzi încă una “lată” vreau să vă istorisesc. La pământ, ograda toată cu un vin bisericesc…

În calendarul trecerii

E-o nouă zi… Ca toate celelate nu-i fiindcă alte clipe îți aduce, alte-ntâmplări și-alte opriri în halte. Prin alte labirinturi te conduce și ce alegi acum ca să se-ntâmple se va vedea în mâine negreșit, în iarba argintie de pe tâmple, se va vedea-n al umbrei ticăit. Ce ieri făcut-ai se și vede-n azi… Semințele-au…

Spune-mi

Ce mă fac eu cu tine, suflete-ndrăgostit? Calci tot timpul pe mine, ești tot timpul ciuntit fiindcă-alergi pe câmpia nesfârșitului dor doar desculț… Îți pui ia și gonești spre izvor ca să-i cânți în lumina îmbătată de-amurg și cu el să iei cina în al dragostei burg… Ce mă fac eu cu tine, suflete-nflăcărat? Calci…