Cine știe…

Poate că tu, zi care vii cea mai frumoasă dintre toate filele vieții îmi vei fi sau, pe aici, ultima… Poate tu, timp rămas îmi vei citi cea mai suavă poezie prin gânduri ce și-or aminti la firul ierbii cum se scrie despre ai dragostei fiori primi, plini de vraja contopirii privirilor din zori în…

Nimic

Nimic nu mângâie mai tare un suflet decât o ieșire în lume, -la munte, la mare-, să nu-l lași cu sine-n neștire, să-l rupi de acele povești cu pagini miraj, de catran, cu nori, nu cu flori la ferești, ce-și leagănă lotcile-n van… Așază-l cu iarba în față când roua pe cer l-oglindește, c-un prunc,…

Suflet, nu stâncă

Sunt un suflet, nu o stâncă mută,-n sihăstria lumii ce în hăuri își aruncă fără ezitări salcâmii, brazii agățați de lutul strâns căuș de ploi, de vânt, dat de timp cu împrumutul pentru-o iarnă drept veșmânt… Râd și plâng, tac și vorbesc, cad, și mă ridic, și cad suferind când nu-i găsesc mării-mi spre-un alt…

Din nou

Se face toamnă între noi… Ninsori de frunze-ncep să cadă pe-ai lumii umeri tot mai goi, tot mai surprinși de-astă „zăpadă” gălăgioasă, ruginie… Ne piere verdele din gând, din ochi căci vara nu mai scrie cu tușul ierbii nici un rând, nu mai împrăștie semințe de flori pe fiecare drum… Ne mână pașii-alte dorințe, altă…

În ochii mei

Cât ești lume de frumoasă! Nu mă satur de privit a ta față luminoasă, florile ce-au încolțit peste tot, chiar și-n asfalt, cerul, iarba, munții, marea și-a uimire să tresalt văzându-ți din plin splendoarea deșirându-se,-mpânzind, țărmuri, câmpuri, inimi, gânduri, de departe strălucind ‘n-ale zorilor intrânduri… Cât ești de frumoasă, lume! Nu mă satur de-admirat stele,…

Înspre noi

Dacă mă mai întorc? Mă-ntorc mereu… O clipă nu-mi dă pace amintirea pentru că nu mai știu nici cine-s eu cu-adevărat de când mi-ai luat iubirea și-ai dus-o nu știu unde, până când și nici de ce nu mi-o mai țin de mână… O clipă nu mă prinde ne-ncercând să scot a fricii ușă din…

Și-n ăst an

Cât de scurtă ai fost, vară… Ai trecut și de-astă dată ca și trenul printr-o gară spre-altă gară, prea îndată… Ne-ai obișnuit cu fluturi mari pe umerii de flori, cu-ale soarelui săruturi, cu beția de culori, de arome, de cuvinte înamorate, fără șir pe nisipul cel fierbinte, cu-al mareelor clavir… Cât de scurtă-ai fost… Și-ăst…

Și noi

Ne-am mai îndepărtat în câte-un vis, ne-am mai desprins de mâini în câte-o viață și-am mai uitat să fim ce ne-am promis când umbrele rebele, față-n față nu ne-au mai stat și nu s-au mai privit o vreme, ochi în ochi, cu duioșie… Unul de altul ne-am mai răzlețit dar niciodată pentru-o veșnicie nici eu,…

Deja

Ne intră frigul toamnei pe sub uşă. Vezi frunzele de gând cum ruginesc? Am răscolit cu sete prin cenuşă Sperând ca pe-un tăciune să găsesc Din jarul verii numai un grăunte, S-aprind o vâlvătaie de senin Iar umbrele tăcute şi cărunte Să-şi depărteze cerul.  Prea puţin Am strâns culori în palmele de rouă Şi prea…

De-o vreme

Cobor în mine,-adânc doar dimineața… Doar dimineața-i timp de hoinăreală, de introspecții, de-nșirat cerneală pe albe foi, cum le dictează viața-mi trăită pe o muchie de poveste sau pe-un tăiș de cântec zdrențuit, cu pași de îndoieli încercuit căruia ruginiul îi dă peste… Cobor doar dimineața,-adânc în mine pentru că numai dimineața mă găsesc acasă,…

Ca toamna

Ca toamna s-a făcut deodată ceață, deodată beznă și deodată frig după ce-și luase somnul de pe față cu apa mării soarele pe dig și-a început să plouă, ploaie rece, cu stropi grăbiți, măruntă și-ndesată, ce ține mult și nu vrea să mai plece c-una cu două, ploaie-adevărată… Ca toamna s-a făcut parcă și-n mine…

Serios?

Cum? Voi n-ați făcut ca mine niciodată, niciodată? Eu, și-acum, pe foi veline de omăt, înmănușată, bine, bine-nfofolită cu-ale mele carioci desenez într-o clipită fluturi, frunze, flori, boboci, pomi, câmpii, copii, baloane, zâne, stele, curcubeie, biciclete, avioane, mașinuțe, trenuri, zmeie însă toată munca mea tot într-un moment dispare fiindcă fila cea de nea se topește-n…