Întâlnirea sfioșilor

M-a lăsat afiș, micuțul din vecini… E-așa galant și-i așa atent drăguțul băiețel și elegant. A venit cu flori la mine, ca să facem cunoștință… Nu așaaa… Cum se cuvine și mi-a luat cu umilință mâna ca să mi-o sărute apoi, a tăcut chitic și sfios muuuulte minute că nici eu n-am spus nimic. Și…

Și eu

Am pipăit pereți de întuneric destui în astă viață… Pe de rost le știu înșiruirea din generic și umbrele-oșteni din avanpost. Din beznă m-a scos firul de lumină al gândului, de fiecare dată și o voință de cedări străină, ce-a stat mereu cu garda ridicată. Pas lângă pas am pus până-am ieșit pe-o pajiște de…

Rău?

N-am făcut nimic! Mă jur! Doar le-am dat puțin contur buzelor și le-am rujat. Aaaa… Și fardul, l-am probat pe-obrăjori… Că pe podea a ajuns nu-i vina mea ci a ăstor mici mânuțe care scapă tot, grăsuțe cum sunt ele… Uite,- acuș o să-mi pun pe gene tuș… Dar de ce mă tot pozați? Vreți…

Vizionari

Sunt oameni care pot vedea cum scurmă demonii-ncrâncenării după-o urmă, cum se aștern zăpezile de stele pe umerii uimirii, ‘nalte, grele, cum urcă-n sânge spaima și coboară pe repede-nainte,fără scară… Sunt suflete ce pot zări în fum și focul care arde pară-n drum, și mâinile cuminți ce stau întinse spre vâlvătăi, și gândurile-aprinse de frământări,…

La nesfârșit

Nu te minți că arzi într-o iubire ce pâlpâie… Pierzi timp neprețuit forțând resuscitarea-i în neștire și nu-l minți pe cel ce-a viețuit în carnea ta atât amar de vreme… E dureros când nu mai simți la fel, când vezi târziu-n orișice devreme de vis în doi rupându-se de el dar nu ai două vieți……

Fără niciun efort

Rămâne pe retina amintirii întipărit cel mai frumos amurg, cea mai abruptă pantă a uimirii, cea mai umbrită mantie de burg, cea mai duioasă, caldă mângâiere, cel mai înflăcărat și-aprins sărut, cea mai visată oază de tăcere, cuvântul spin și rug cel mai durut… Rămân întipărite zeci de noduri de îndârjire, zeci de-alunecări pe gheața…

Credeam

Că nu mă mai poate surprinde nimic dar mă uimește tot ceea ce vine din afara cercului obișnuinței… Umerii ploilor de vară aplecați înspre potop, cumpenele fântânilor desenate cu grafitti-ul desuetului pe zidurile câmpiilor, distanțele prea mici dintre aproapele dezgustului și departele lehamitei… Mă stupefiază încă mâinile neintinse când înecul își reflectă găurile negre în…

De-o vreme

Tu urci în trenuri care-l duc departe pe-al meu aproape, șerpuind prin munți, prin lanuri unde pârgul se desparte de spice și la dragoste renunți de teama suferinței… Nu-i mai mare? Mai mare e și te va măcina vina de-a fi răpus o așteptare pe care ai creat-o… Vei cina cu-nsingurarea, vei prânzi cu dorul,…

Ca orișicare

Și drumul ăsta asta are o poveste la care cu mâhnire mă gândesc când pietre colțuroase tot găsesc și hăuri ce se-nghesuie-nspre creste, când văd cum curge înspre delta lunii ca-ntr-un pahar înalt, fără picior, când de-a lui trenă-abia se țin lăstunii ce caută întruna un izvor… Și drumul ăsta a plătit un preț de…

Pe alocuri

Viața e și poezie încifrată da’ i mai mult proză pentru că-l descrie cu-amănunte pe tumult, pentru că-l surprinde-n fașă și când face primul pas, și când umblă-ntr-o trufașă haină, și când e-n impas… Pe-amândouă le îmbină natural, într-o cadență unică… E-adrenalină în exces și e prudență, e miracol, e magie, e-un spectacol fascinant, captivantă…

Nu

Nu uiți un râs c-ai auzit un altul, săgeata unui zbor fiindcă-ai văzut o alta astăzi sfișiind înaltul, un burg fiindcă prin altul ai trecut… Nu uiți o mână ce te-a mângâiat pentru că alta păru-ți răvășește, un om ce universul a-nsemnat cândva fiindcă un altu-n gând îți crește… Înveți să depășești praguri de dor,…

O știu

N-am să mă vindec niciodat’ de tine, de râsul tău… Ești boală fără leac ce țintuită-n chingi de dor mă ține de dincolo de viață… Din alt veac… N-am să mă vindec… Nu-i tămăduire pentru această umbră nicăieri… Mi-ai fost, îmi ești și îmi vei fi iubire chiar dacă-mpart cu tine doar tăceri… N-am să…