La fel

Mai m-ai iubi la fel de n-aș avea aceste rădăcini înfipte-n mare? Cum ai vedea-n oglindă lumea mea fără acest izvor de zbuciumare, fără aceste torțe de idei ce ard în zori, nu când dansează luna până condurii-i scapără scântei s-arate tuturor că-i numai una? Nu cred c-ai mai veni ca o tornadă cu brațele…

Ca păsările

Dacă mă-nalț și zbor a ta e vina… Ai aripilor muguri tu i-ai pus în umeri și m-ai dus acolo, sus când se-ntețea în cuib de zori lumina. Eu nu credeam că pot… Nici nu visam să fiu săgeată-n arcul răzvrătirii, să pun vreun semn pe hărțile uimirii și la planări prin nouri nu speram……

Împreună

Noi am băut nu una ci mai multe mări clocotinde… Nimeni n-a știut… Nu am lăsat pe nimeni să asculte cum sfârâiau în cănile de lut ale acestor inimi sorocite să bată pentru râsul celuilalt. Ne-am dus de mână umbrele ciobite și pe-al neliniștii încins asfalt, și pe cărări tivite cu verbină, și pe drumeaguri…

Pe nesimțite

Iubite, simți cum toamna și-n noi se cuibărește? Și-n noi deschide aripi, și-n noi își întețește căderile de frunze, explozia de culori, scânteile de brumă și-orchestra de viori. O vezi cum se-nfiripă? Și-n noi se strânge rodul, și-n noi golește pomii, și-n noi începe-exodul de păsări fără număr, de umbre, de cuvinte și răvășește-ntruna aducerile-aminte….

Oare

Ce visezi tu, scânteiuță de zâmbești? Vreo mămăruță că se-așază pe năsuc sau vreun pui de guguștiuc că te țucă? -s ca vrăjită… Stau și te privesc, topită clipe-n șir, înduioșată de-a ta ființă minunată ce-a venit să-mbogățească viața mea și s-o-mplinească. Nu știu pe-und’ te poartă boarea visului… Știu sărbătoarea sufletului ce-și trăiește vremurile…

Cerul

Va primi în curând mult mai multă lumină… Vom privi cum roiesc meteorii tăcuți din ferestre rotunde, de pe drum, din grădină câte doi, brațe-n brațe sau stingheri și-abătuți. Vom visa că există scări spre lumi de poveste cu eșarfe de liniști, îmbrăcate în flori… Sub arcada acestor artificii celeste ne vom pune dorințe și…

Ție

Nu ți-a fost dor de mine ci de noi aceia ce-alergau desculți prin ploi, aceia ce întruna hohoteau când în oglinzi de lună se priveau, aceia care luminau ca sorii fiindcă-mpărțeau și umbrele și zorii… Nu pentru-al meu surâs ai revenit ci pentru că-mpreună am trăit în fiecare zi cât pentru-o viață neliniști și dogori,căderi…

Vreau

Inițial publicat pe Poezii din suflet, cu suflet, pentru suflet de Aura Popa:
Să tacă luna, să nu mai vorbească! Ce ştie ea şi cearcănele ei? De când a început să clevetească nu îmi mai place şi aprind scântei mari, de revoltă… Nu mă mai încântă cu ochii-i ceruiţi şi rimelaţi şi nu mai…

Am stat

În liniștea aceea sfâșiată de câte-un greier sau de câte-un tril fără să mă întreb măcar o dată  cât de târziu era… Ca un copil m-am bucurat de fiecare rază ce îmi cădea pe chipul luminat de vraja regăsită-n astă oază, de verdele din jur imaculat fiindcă tumultul lumii amintire era și-al sufletului doar părere……

Pe drumul ăsta

Iar trebuie să trec de o vâltoare, să-mi pun sub tălpi o stâncă mai abruptă, să trec de-un hău ce și-a întins la soare pânza bolovănită și-ntreruptă și nu sunt pregătită,-i prea curând… Mai supurează încă sub bandaj vechile răni dar nu mă dau din rând și merg ținând aproape de marcaj. Doare destul încât…

Nu

Nu te-am uitat…Sunt tot în gând cu tine… Tot ție despre toate-ți povestesc, tot ție-ți cânt, tot ție îți vorbesc când râd genuni cu poftă lângă mine sau când mă ține-n brațe vreo tornadă… Tot către tine vin și tot cu drag îmi trec lumina ierbii peste prag mai de apoape lutu-mi să te vadă……