Fiindcă-i ești „acasă”

Iarba mea-n alt lut nu vrea să-ncolțească… Nici nu știe păsărilor să mai dea din sâmânța-i aurie, vânturilor călătoare, valurilor întâmplării… Rădăcini de visuri are în pământul nerăbdării de a-ți fi… Cântă mereu cu uimire despre tine, despre cât este de greu cerul inimii ce ține stelele de frământări, luna, soarele și norii zecilor de…

O dată cu tine

Iar o să-mi plece sufletul departe… Iarăși pe-unde-o umbla nu am să știu. Iar mă voi întreba pe care parte a visurilor calea să-i-o-ațiu, de und’ să iau amnare și ce stele s-aprind când umbra nu i-oi mai zări. Iar ațipi-vor gândurile mele în așternut de griji și-or tresări la fiecare foșnet sau vuire ce…

Într-o vreme

Am cerut să fiu un munte și în munte mă prefac… Mi s-așază corbi pe frunte, nori și vulturi… Cânt și tac și a ploi, și a zăpadă, și a vipii, și a dor să-mpletesc câte-o cascadă cu vreo sfoară de izvor, să-mi călăuzesc drumeții până sus, fără să-i trec prin genuni, prin zidul ceții…

Pe puntea-ngustă-a clipei

În locul meu nu poate nimeni merge cu grijă când am hăul sub picioare… În locul meu nu poate nimeni șterge săgețile de frici otrăvitoare când nu dau voie vorbelor să-și pună condurii aurii ai exaltării sau oful dintr-o dată să și-l spună când e prea plin izvorul închistării… În locul meu nu poate nimeni…

Lumea

E tot mai cenușie fără tine… Zăpada-i gri, ca toate-n ochii mei… Se plimbă-n voie vifore pe-alei și-apoi în pieptul meu se strâng, ciorchine… Mi-aleargă herghelii de nori prin sânge ce scutură din coame spini de frig… Să le oprești galopul te tot strig dar glasul meu auzu-ți nu-l ajunge… Ești prea departe sau e…

Pentru că toate trec

O să privesc din nou în ochi seninul… Tristețea-i doar o umbră călătoare. Curând și-n lumea-mi se va face soare și de lumină-mi voi lua tainul. Mi se va face vară și sub gene, și sub bazaltul frunții, și sub unghii și-mi voi întinde vise iar pe frânghii de încercări, cu vânt de râs în…

De vrei

Tu poți să mai rămâi … Eu am să plec… Această-apropiere nu-mi priește și-n fumul ăsta-ntruna mă înec. Rumoarea pur și simplu m-amețește, mă clatin ca o umbră săgetată în ambele picioare, lăcrimez și de-o sudoare rece-s invadată… Tu poți să mai rămâi… Abandonez lupta pentru aceeași gură de-oxigen cu-atâția alții-n spațiul ăsta strâmt… Nu…

Nici tu

Nu mai ești iarnă ce-ai fost… Nu mai știi să vii la vreme lumea să o scapi de-anost cu-albu-ți deșirat din gheme de ninsori, s-așezi în geam flori de gheață ca odată, țurțuri să agăți de ram și de streașina-nclinată… Când ai chef te-arăți mânând murgi de geruri de la spate, sâmburi-stele semănând peste brazdele-nghețate…

Cu-adevărat

Îmi lipsești…Și n-o spun ca s-o spun. N-arunc vorbe așaaa, la-ntâmplare… Îmi lipsești și nu pot să m-adun după-acest ev cernit, fără soare, dup-această risipă de geruri, după-acest tremurat ne-ntrerupt, după-această-mbinare de ceruri ’n-acest puzzle cu mijlocul rupt… Îmi lipsești… Țin în brațe pustiul zi și noapte și-n vânt mă-nvelesc… Îmi lipsești și-mi lipsește-auriul verii…

Mă-ntrebi

Unde e locul meu? O știu prea bine desi mă fac ades că n-am habar… Fără-ndoială e aici, cu tine, în cuibul tău de brațe… E mai clar decât orice izvor acest răspuns pe care mă prefac că nu-l găsesc în gând ușor și-ncerc să-l țin ascuns de ochii tăi ce toot mă iscodesc… Niciunde-n…

Dintotdeauna

Nu eu o duc pe inimă aproape de ceea ce-și dorește… Ea mă duce… Mă trece peste munți și peste ape, m-așază-n a tumultului răscruce, mă poartă ca pe-o umbră prin vârtejuri de praf, de frunze moarte, de zăpadă, m-agață-n ai nesăbuinței vrejuri fără să-mi pună-n mâini și-a fricii spadă… Nu eu o duc pe…

Adeseori

Viața ne-aruncă-n gol ca să vedem că-n umeri avem aripi care știu zbura și de-ntuneric nu se tem, că-i de trecut cumva orice pustiu ce nu înseamnă moarte, ne zidește gleznele-n lutul aspru al durerii, de stânci de disperare ne izbește să prețuim lumina învierii. Ne umple-obrajii clipelor de sare din când în când tot…