Până la tine

O să m-aplec nu ca să te culeg, floare tăcută,-a humei stea firavă ci doar să te mângâi și să-ți dezleg umbra de-a buruienilor otravă ce-aproape, uite, că te-a sufocat… Abia respiri în haina-ți de lumină ce să oprească bezna a-ncercat și s-o îndepărteze de tulpină… O să m-aplec să te sărut, frumoaso! Ești fascinantă……

Vouă, tuturor

Pentru că aveți răbdare să citiți cu ochi de soare și de lună și de stele printre rândurile mele explozive sau crispate, frânte,drepte sau curbate, scrise cu-n condei de dor sau cu un creion de nor, limpezi, tulburi sau cețoase, vesele sau dureroase vin azi să vă mulțumesc fiindcă înzecit primesc bucurie… Fără voi aș…

Frumos de tot

În brățică cer întruna… Tare-mi place alintat ca să fiu și mă ia buna, ce să facă, imediat că de nu ce tărăboi va urma, știe sărmana că am mai făcut… Cât doi urlu, plâng, ridic sprânceana și trântesc în jur cu toate, greu fiind de liniștit… Un refuz e peste poate l-al ei odoraș…

Ești, suflete

În fiecare murmur ce îl simt născându-mi-se cânt de dor pe buze, în fiecare umbră ce-o presimt cum mă-nvelește în priviri difuze pe străzile de suflet, răsucite tot timpul după-al râsului tău soare, în sforile-mi de visuri împletite de mai-ul crud cu-a merilor ninsoare… Ești în fereastra gândului mereu lumină, drum spre liniște și far…

„Ied, ied codobelc?”

– Uite, mami, scoate coarne și ieduțul, bourești… Ce îi cânt să și le-ntoarne când vor dispărea? Zâmbești cam prea larg… Ce-am spus? Prostii? Că mai zic din când în când… Sunt ca și ceilalți copii, spun tot ce-mi trece prin gând… I-aș cânta ied codobelc dar s-ar supăra pe mine tare, tare, domnul melc……

Buni

Auzi? E-o „cionicătoare”! 🙂 Bate-n scoarță tare, tare căutând un viermișor pentru-al ei mic puișor. Știi? Bunul, mi-a spus odată despre ea că a fost fată, o copilă ca oricare… Domnu-a pus-o la-ncercare și un sac plin ochi i-a dat să-l arunce-așa, legat într-o groapă… I-a promis să rămână nedeschis dar cuvântul și-a-ncălcat și insecte-a-mprăștiat peste…

Strâns

Îmbrățișează-mă! Azi nu răzbesc… Nu pot să țin povestea în lumină… Bobul de soare nu îl mai găsesc… Nu-i nicio zare clară și senină și țipă-atâtea păsări ce-au rămas cu umbrele-agățate-n rugi de nori… Le-aud, le văd cum leagă pas cu pas de-un drum plin de genuni și de vâltori… Spune-mi că va fi bine…

Pentru că fără nădejde nu se poate

M-am încăpățânat mereu să cred în Tine,-n mâine,-n oameni, în mai bine… Nu m-a interesat ca să posed ci doar să fiu și-am scris pe foi veline cu roșul stăruinței totdeauna când mi-am dorit un munte să-l ajung și de speranță m-am legat întruna cu-a mea lumină ziduri să străpung. Nu știu fără de ea…

În sufragerie

Liniștea, cam prea adâncă… Știind c-acolo e Răducu singurel,îmi dau poruncă să văd ce face năucu’ de nu-i aud gălăgia și, ca de-obicei, uimit rămân când îi văd… „magia”: din acvariu-a pescuit toți peștii „ ca să-i consulte”, că i s-au părut bolnavi, cum respiră să-i asculte dar, fiindcă erau jilavi i-a scăpat de zeci…

Din seria pozne

V-am promis înc-o ispravă și-am venit s-o povestesc… Înc-o faptă de-a mea „bravă” o să vă istorisesc chiar dacă o să gândiți c-am fost taaare năzdrăvan… De-asta fi-veți uluiți… Ziua-ntreagă, într-un lan pe lăcuste le-am „vânat”… Zeci cred c-am strâns într-o plasă și cu ele, pe-nserat mândru am venit acasă dar, cum sunt de “priceput”…

Ai grija!

Ai grijă, suflete pe cine lași, în cuibul tău… Nu mai primi pe-oricine… Nu vezi? Sunt peste tot urme de pași și cicatrici în carnea ta… Știi bine că unii intră cu bocancii grei de humă… Nu și-i lasă la intrare fiindcă-s nepăsători sau se cred zei ce pot să calce totul în picioare. Uită…

Iubește-mă…

Iubește-mă și când nu mă-nțelegi, și când nu prea vorbim aceeași limbă, și când te pun de vânt să mă dezlegi, și când surâsu-n lacrimă se schimbă… Iubește-mă cum sunt: și luminoasă, și veselă, și tristă, și-ncruntată, și plină de avânt,și furtunoasă, și fără chef de zbor,și-ntunecată… Nu vreau să te îndepărtezi de tine ca…